WhatsApp 
Ascultă live 
Film:Perfect Days
Există filme care ne promit evadarea din viața obișnuită și filme care fac exact contrariul: ne obligă să ne uităm mai atent la ea. Pentru recomandarea acestui weekend alegem Perfect Days, filmul lui Wim Wenders care pornește de la o existență pe care probabil puțini ar considera-o, la prima vedere, povestea unei vieți reușite.
Hirayama curăță toalete publice în Tokyo.
Se trezește dimineața, își pregătește lucrurile, pleacă la muncă, își face treaba cu o atenție aproape ritualică și revine, zi după zi, la același program. Nu există carieră spectaculoasă, apartament impresionant, vacanțe exotice sau semnele prin care societatea contemporană ne-a obișnuit să măsurăm succesul. Există în schimb muzică ascultată pe casete, cărți citite seara, copaci fotografiați cu un aparat analog și mici momente pe care Hirayama pare să le observe cu o atenție pe care ceilalți au pierdut-o. Această existență simplă și foarte structurată este chiar punctul de plecare oficial al poveștii construite de Wenders.
Și de aici apare întrebarea care rămâne mult după terminarea filmului: cine a decis cum arată o viață reușită?
Perfect Days nu încearcă să ne convingă că sărăcia este frumoasă și nici nu transformă munca modestă într-o lecție sentimentală. Ar fi o lectură prea comodă. Wenders este interesat mai degrabă de felul în care atribuim valoare unei existențe. Hirayama ocupă o poziție profesională pe care societatea o privește ușor ca fiind invizibilă, dar filmul refuză să-l privească astfel. Munca lui are precizie și demnitate. Iar regizorul însuși a explicat că unul dintre lucrurile care l-au atras către poveste a fost tocmai ideea japoneză de serviciu în folosul celorlalți și al binelui comun.
Aici Perfect Days se îndepărtează radical de mecanismul cinematografului mainstream. Nu avem nevoie ca eroul să devină altcineva până la genericul final. Nu trebuie să câștige, să cucerească, să evadeze sau să demonstreze lumii că merită mai mult. Filmul are curajul mult mai rar de a întreba dacă nu cumva „mai mult” este problema.
Trăim într-o cultură care ne învață permanent să optimizăm ceva: venitul, corpul, casa, relațiile, timpul liber, numărul de experiențe și chiar fericirea. Succesul trebuie să fie vizibil și, ideal, fotografiabil. În lumea aceasta, un om care pare mulțumit să citească, să asculte muzică, să privească lumina printre frunzele copacilor și să-și facă bine meseria devine aproape provocator.
Filmul nu idealizează însă personajul. Întâlnirile care îi întrerup rutina lasă să se vadă treptat că există un trecut și lucruri nerezolvate în spatele liniștii sale. Tocmai această discreție îl salvează pe Hirayama de imaginea simplistă a „omului care a descoperit secretul fericirii”. Perfect Days nu oferă asemenea rețete.
Kōji Yakusho construiește personajul mai ales din gesturi, priviri și tăceri. Performanța i-a adus Premiul pentru interpretare masculină la Festivalul de la Cannes din 2023. Filmul a ajuns ulterior și la Oscar, fiind nominalizat la categoria cel mai bun lungmetraj internațional.
Este o recomandare potrivită tocmai pentru un weekend în care nu vrem încă un film care să ne spună ce trebuie să simțim. Perfect Days cere puțină răbdare și un alt ritm decât cel cu care ne-a obișnuit divertismentul mainstream. În schimb, oferă ceva mult mai rar: spațiu pentru propriile întrebări.
Poate că o viață reușită nu este obligatoriu cea pe care ceilalți o pot recunoaște imediat drept succes. Poate fi și aceea în care ai învățat să observi ceea ce, grăbiți să ajungem undeva, ceilalți nu mai vedem.
Iar pentru două ore, Perfect Days ne propune exact acest exercițiu.
Dacă Perfect Days deschide apetitul pentru un cinema care nu oferă răspunsuri gata formulate, există și o alternativă mult mai neliniștitoare. Heretic pornește dintr-un teritoriu complet diferit și înlocuiește liniștea lui Wim Wenders cu tensiunea unui thriller psihologic, dar păstrează plăcerea întrebării incomode: cât din ceea ce considerăm adevăr, alegere sau convingere ne aparține cu adevărat? Pe Rețete de Viață am explorat filmul dincolo de convențiile genului, ca pe o confruntare cu credința, îndoiala și libertatea de a gândi. Heretic – un ritual cinematografic al negației, spaimei și curajului de a (te) întreba
